Beneficiar și donator - România în contextul cooperării internaționale pentru dezvoltare

 

|| Daniel Seiberling


Se-nalţă raza şi căzând
umple al cupei alb rotund,
care se tulbură vărsând
prisosul în alt fund.
A doua cupă, din al apei nimb,
dă celei de a treia val şi strop,
şi fiecare ia şi dă în schimb
şi curge iar şi stă pe loc.

C. F. Meyer

Fântâna romană, 1882

(trad. Lucian Blaga)

Poezia descrie o coabitare armonioasă: „ia şi dă”. Continuând în aceeaşi cheie, ne întrebăm care trebuie să fie realitatea în Cooperarea Internaţională sau în Asistenţa pentru Dezvoltare (AD) într-o ţară de talia României, care se implică, în calitatea sa de stat membru al U.E., în proiecte pentru dezvoltare multilaterale şi bilaterale, în condiţiile în care entităţi, cum este Fundaţia Hanns Seidel, continuă să realizeze măsuri relevante de ordin socio-politic? În consideraţiile de faţă, accentul se va pune mai ales pe cooperarea pentru dezvoltare bilaterală a României, pe de o parte, şi implicarea Fundaţiilor Politice (FPo) germane şi a altor actori în promovarea consolidării democratice a României, pe de altă parte. Subsidiile nu vor ocupa un loc prea amplu în acest cadru, deoarece baza normativă pentru acestea este una diferită. Totodată, nu va fi vorba despre participarea activă a României la numeroasele misiuni în situaţii de urgenţă şi de criză, precum şi nici la misiunile colective ale UE, ONU sau NATO.

Introducere

Aproape toţi actorii relevanţi în cooperarea pentru dezvoltare, printre care şi FPo, au început să activeze în Europa de est după sfârşitul Uniunii Sovietice şi al Pactului de la Varşovia, acceptând provocarea de a contribui cu competenţa din domeniul politicii de dezvoltare într-o regiune care, până atunci, le fusese, în cea mai mare parte, inaccesibilă. Problematica tranziţiei statelor est-europene este, în anumite puncte esenţiale, diferită de cea a problematicii generale a dezvoltării statelor partenere din Sud, cât şi de procesele tranziţiei politice generale din foste state cu guvernare autoritară. Mai ales premisele sociopolitice din Europa de est au fost diferite în unele puncte esenţiale, comparativ cu experienţa deja dobândită în materie de dezvoltare. Procesele care aveau loc acum în Europa de est, se desfăşurau mai ales în structuri statale complexe, înalt dezvoltate, a căror ordine păruse, decenii la rând, ca fiind bine instaurată şi consolidată.

În aceste condiţii, actorii s-au văzut nevoiţi să transfere spre Europa de est instrumente şi metode concrete din activitatea de proiect, precum şi obiectivele şi liniile directoare supraordonate, ca de altfel şi cadrul orientativ supraordonat din activitatea lor sociopolitică relevantă, pentru a le modifica în mod corespunzător la faţa locului.

Fundaţia Hanns Seidel (FHS) activează de 22 de ani în România. În tot acest timp, condiţiile-cadru ale activităţii de proiect s-au modificat profund. De la activitatea sociopolitică fundamentală la începutul anilor ’90 până la formarea profesională continuă şi consultanţa organizaţională şi politică actuală, proiectele iniţiate au mers în paralel cu evoluţia socială şi politică a ţării şi – cel puţin aşa sperăm – au reuşit să aibă o contribuţie pozitivă. 2007 este considerat un an de cotitură în România postcomunistă – este anul în care ţara a devenit stat-membru al Uniunii Europene (UE). Începând din 2015, coordonarea activităţii Fundaţiilor Politice din Europa centrală şi de est nu se mai asigură de la nivelul Ministerului pentru cooperare şi dezvoltare economică al Germaniei, ci prin intermediul Ministerului de externe al Germaniei. Şi acesta este un semn evident pentru faptul că s-au schimbat percepţia şi calitatea cooperării cu partenerii din estul U.E. Activitatea din această regiune este mai apropiată de politica externă şi europeană din cooperarea internaţională a Germaniei.

HSS RollUp RO 05 2

Prin aderarea sa la U.E. în 2007, România devine donator de asistenţă oficială pentru dezvoltare (AOD), iar raportul naţional AOD pe 2013[1] indică aproximativ 101 milioane euro în total, reprezentând asistenţa pentru dezvoltare multilaterală şi bileterală, acordată de România. Cea mai mare parte a sprijinului, 85%, a fost folosit pentru proiecte multilaterale. Iar 15% au reprezentat sume pentru proiecte bilaterale de ajutor umanitar, programe de burse şi proiecte de asistenţă pentru dezvoltare clasică. Aceste proiecte de asistenţă pentru dezvoltare în valoare de circa 2,2 milioane euro sunt implementate de Ministerul afacerilor externe al României. Domeniul asistenţei pentru dezvoltare bilaterală este unul relativ restrâns, dar prezintă un interes major în consideraţiile de faţă, având în vedere aspectul conceptual abordat:

„… pe baza experienţei propriei tranziţii la democraţie, România a putut împărtăşi ţărilor partenere din lecţiile învăţate şi expertiza acumulată în ultimi 25 ani de tranziţie spre democraţie. Astfel, proiectele finanţate în anul 2013 au avut ca obiective consolidarea instituţiilor publice, promovarea păcii şi securităţii, consolidarea societăţii civile şi dezvoltarea economică durabilă.” [2]

Evident, în acest domeniu, experţii români se orientează în funcţie de cerinţele OCDE, de criteriile CAD, PNUD, ADM şi ODD[3], ca lingua franca în managementul de proiect modern din cadrul asistenţei pentru dezvoltare.

Ne putem imagina surpriza acestor experţi, dacă, pentru fundamentarea şi derivarea cooperării bilaterale cu România, ar fi folosite criteriile pe care România, la rândul său, le are în vedere pe relaţia cu ţări partenere, cum ar fi Republica Moldova, Ucraina şi Egipt. În consecinţă, care este motivaţia pentru faptul că organizaţii, cum este FHS, activează în România?

Activitatea proiectului în România nu poate să (mai) aibă în vedere asistenţă pentru dezvoltare în sens clasic, aceasta trebuind – aşa cum am evidenţiat mai sus – să fie interpretată într-un cadru de cooperare internaţională şi intraeuropeană. În aceste condiţii, obiectivele sunt aproape identice: influenţarea favorabilă şi promovarea proceselor sociopolitice în societate şi stat, iar în cazul nostru concret – în direcţia unei democraţii mature, stabile, chiar dacă încă nu putem să vorbim despre aşa ceva în România, aşa cum vom arăta mai jos. Totuşi, atât regional, cât şi ca stat membru al Uniunii Europene, precum şi din punct de vedere conceptual, România nu mai poate să fie înţeleasă prin apelarea la categoriile specifice unor ţări în tranziţie sau în curs de dezvoltare.[4]

În acest context, Fundaţiile Politice au un rol aparte, primordial. Dintre puţinele organizaţii ale Cooperării Internaţionale, FPo realizează legătura dintre cele două niveluri (promovarea democraţiei şi activitatea susţinută în formarea politică a adulţilor din democraţiile consolidate ale Europei) şi activitatea sociopolitică de bază din ţările în tranziţie şi din statele în curs de dezvoltare. Aici sunt posibile paralele cu ideea care se află la baza creării Fundaţiilor Politice germane. Misiunea acestora a fost, printre altele, să folosească activitatea de formare politică, pentru a realiza şi întări construcţia şi consolidarea tinerei democraţii germane în perioada postbelică. Marile organizaţii bilaterale pentru dezvoltare – GIZ, DPDI, MED, ASCID[5] ş.a. – nu lucrează, practic, în interiorul U.E.

Bazele teoretice politice ale activităţii de proiect

Pe fondul existenţei unei mari varietăţi (chiar şi în context european) de structuri formale şi instituţionale ale naţiunilor-stat democratice, România oferă suficiente caracteristici structurale şi premise instituţionale pentru un sistem politic democratic funcţional. Problema actuală a României nu constă, deci, esenţialmente în structura instituţională a ţării, ci în calitatea şi performanţa democraţiei, a principiilor şi valorilor normative pe care se bazează democraţia. În politologie s-a încetăţenit diferenţierea dintre democraţiile consolidate, aşezate, mature şi democraţiile defecte, neconsolidate şi imature. Din acest punct de vedere, România este o democraţie defectă, potrivit evaluării din Indicele Transformării Bertelsmann (BTI), iar tendinţa este negativă, deoarece ţara a retrogradat din grupa democraţiilor care se consolidează – la fel ca Serbia şi Ungaria.[6] Indicatori în acest sens sunt:

  • răspunderea limitată a guvernului;
  • un sistem de partide subdezvoltat, care nu este lăsat să se consolideze;
  • disfuncţii şi fenomene de corupţie în administraţia publică;
  • acapararea de fapt a unor părţi din puterea politică de către elite economice, precum şi
  • lipsa de autorecunoaştere a poporului acestui stat, similar „comunităţii politice”.[7]

Drept urmare, relevanţa activităţii de proiect constă în contribuţia la dezvoltarea favorabilă din politică, societate şi economie, prin instruiri, cursuri, măsuri de sensibilizare şi prezentare a celor mai bune practici, din moment ce există domenii parţiale de practică democratică neconsolidată şi deficitară.

Într-o prezentare foarte sintetică, asistenţa pentru dezvoltare clasică poate fi descrisă sub aspectul conţinutului său politic, prin eforturi inerente vizând tranziţia – cu excepţia ajutorului de urgenţă şi a celui umanitar, aproape că nu există context imaginabil, în care asistenţa internaţională pentru dezvoltare, normativ fundamentată, să nu aibă, pe termen lung, ca obiectiv (şi) incluziunea politică, alegerile libere şi statul de drept, toate în cadrul unei forme democratice de guvernare. În cadrul celui de-al „treilea val de democratizare“ (Huntington), comunitatea de state s-a schimbat profund. În Europa de est au dispărut dictaturi şi au apărut noi democraţii – adeseori, acestea au fost fragile la început şi au prezentat probleme funcţionale majore. În aceste condiţii, numeroase regimuri politice, dintre cele nou apărute, nu mai corespund modelului teoretic cu două variante: dictaturi şi democraţii. Sunt dictaturi care manifestă deschidere şi încearcă să-şi asigure un chip liberal, fără a renunţa la trăsăturile esenţiale dictatoriale ale sistemului politic. Un număr de democraţii tinere suferă, însă, şi acum de pe urma autoritarismului, manifestă trăsături iliberale şi se confruntă cu probleme funcţionale majore, în condiţii politice, economice şi sociale dificile, ceea ce împiedică consolidarea instituţiilor şi procedeelor democratice.

Activitatea de proiect în afara U.E. şi în Europa de est – cum ar fi în Republica Moldova sau în Ucraina – urmăreşte mult mai mult să sprijine procese de tranziţie deja iniţiate sau aflate în stadiu avansat, ştiind că în unele domenii individuale pot să predomine încă deficite majore.

În aceeaşi logică, mai avansate din punct de vedere instituţional sunt noile state membre U.E. din Europa de est, în prim plan aflându-se aici mai ales consolidarea stadiului de democraţie deja atins. Totuşi, şi aceste state se mai pot confrunta cu defecte structurale asemănătoare la nivelul caracterului lor democratic, cum de altfel s-a întâmplat cu vecini aflaţi dincolo de frontiera estică a U.E. – sau cu tinere democraţii din Asia, America de Sud şi Africa.

Definiţia dată mai sus, aceea a unei democraţii defecte, ori domeniile deficitare din dezvoltarea economică şi rurală a ţării nu trebuie înţelese în sensul că ar fi pusă sub semnul întrebării natura statală a României sau că ar fi periclitată calea dezvoltării sociale şi politice în direcţia unei democraţii consolidate, deoarece consolidarea democratică a unui stat membru al U.E. este urmărită, în mod natural, cu mai multă atenţie şi în mod mai critic de către cercurile de specialitate, comparativ cu atenţia acordată unui stat emergent sau unei ţări în tranziţie.

Ca răspuns la această interpretare globală, Wolfgang Merkel[8] a elaborat încă din anul 2007 un model multinivel, cu patru niveluri de consolidare democratică a tinerelor democraţii, care oferă o descriere pertinentă în contextul tematic abordat:

  • Nivelul 1: consolidarea constituţională

Se referă la institutţiile constituţionale politice centrale, cum sunt şeful statului, guvernul, parlamentul, puterea judecătorească şi sistemul electoral (macro-nivelul: structuri). În general, consolidarea constituţională se încheie cel mai devreme dintre toate cele patru niveluri.

  • Nivelul 2: consolidarea reprezentativă

Aceasta priveşte reprezentarea intereselor la nivel funcţional şi teritorial – mai ales partide şi organizaţii care reprezintă interese (mezo-nivelul: actori).

  • Nivelul 3: consolidarea comportamentală

Nivelul 3 este cel al acţiunii actorilor „informali”, al celor potenţial politici – militari, mari proprietari de pământ, capital financiar, întreprinzători, mişcări şi grupări radicale (mezo-nivelul: actori politici informali).

  • Nivelul 4: consolidarea democratică a culturii politice

Consolidarea sistemului politic democratic se încheie cu dezvoltarea unei culturi civice ca fundament sociocultural al democraţiei. După cum ştim din cercetarea culturală politică asupra celui de-al doilea val de democratizare (Italia, R.F. Germania, Austria şi Japonia după 1945), această etapă poate să dureze mai multe decenii şi este consacrată prin schimbarea de generaţie.

Cu ajutorul acestui model, putem localiza cu mai multă uşurinţă nivelurile de intervenţie pentru activitatea de proiect a FPo, cât şi a asistenţei pentru dezvoltare a României, în special conceptul de cooperare est-est, pe care îl vom detalia puţin mai jos.

În ceea ce priveşte România, demersurile de intervenţie sociopolitice pentru promovarea consolidării democratice pornesc de la nivelurile 2–4 ale modelului – nivelul 1, cel al localizării democratice instituţionale a României, nu intră în discuţie. În acest context, nivelul 3, al actorilor politici informali, este cel care aduce cu sine cele mai multe provocări în dezvoltarea sociopolitică şi în activitatea de proiect. În viaţa politică şi economică sunt nenumărate interese egoiste şi stări de fapt care s-au transmis şi care împiedică dezvoltarea generalizată a unei baze normative socioculturale comune pentru susţinerea unei culturi civice autentice. Pe de altă parte, România a făcut progrese enorme la nivelurile 1, 2 şi – cu unele limitări – 4, care o îndreptăţesc să le pună în valoare atât în ţări ale Parteneriatului Estic, cât şi în contextul eforturilor de dezvoltare din alte părţi ale lumii.

De la beneficiar…

În intervalul 2007-2013, România a avut la dispoziţie finanţări în valoare de aproximativ 19,668 miliarde euro din Fondul de Coeziune (FC), Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul Social european (FSE). Dintre cele 12 noi state membre ale U.E., România s-a situat, astfel, pe locul patru în rândul beneficiarilor, după volumul finanţării, fiind precedată de Polonia (67,3 miliarde euro), Cehia (26,7 miliarde euro) şi Ungaria (25,3 miliarde euro). Acestor finanţări li s-au adăugat cele din alte surse ale U.E., reprezentând alocări importante pentru domeniile „Dezvoltare rurală“ (peste 8 miliarde euro) şi „Pescuit” (peste 230 milioane euro). Pe ansamblu, U.E. prevăzuse peste 19 miliarde euro pentru România în intervalul 2007-2013, dar ţara nu a folosit decât 33,47% din această sumă care îi revenea, situându-se, în această privinţă, pe ultimul loc în rândul statelor membre ale U.E.[9] Motivele pentru această situaţie sunt variate: procedura de solicitare a fondurilor U.E. este, în general, complicată; dar, în primul rând, trebuie menţionată lipsa unei linii de guvernare coerente, care să includă fondurile structurale, pentru agricultură şi pescuit într-o strategie de dezvoltare concretă.[10] Explicaţia colportată în România este aceea că finanţările U.E. ar fi atât de bine controlate, încât nu ar permite frauda, aşa încât se preferă renunţarea la solicitarea de fonduri, pentru că oricum nu s-ar putea câştiga nimic de pe urma acestora – o astfel de explicaţie nu poate fi convingătoare, cel puţin nu prin generalizare.

Dincolo de această statistică oficială a U.E., este aproape imposibilă realizarea unei situaţii exhaustive cu privire la sprijinul acordat sau cuantificarea acestui sprijin destinat consolidării democratice în România de către actorii societăţii civile, proiectele sociale, bisericeşti sau private, programele Comisiei Europene, programele de burse şi schimburi şi, nu în ultimul rând, organizaţiile internaţionale şi FPo germane. Nu există un organism de coordonare sau compensare (clearing) pentru astfel de iniţiative.

… la donator

Asistenţa pentru dezvoltare asigurată de partea română este coordonată şi gestionată financiar în cadrul „Strategiei naţionale privind Politica Naţională de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare” de către Unitatea Asistenţă pentru Dezvoltare din Ministerul Afacerilor Externe al României. Pentru implementarea asistenţei pentru dezvoltare române nu există o organizaţie de punere în aplicare, de sine stătătoare.[11] Contribuţia AOD comunicată de România în 2013 este de circa 101 milioane euro, distribuiţi în proporţie de 15% în vederea asigurării asistenţei pentru dezvoltare bilaterală şi de 85% pentru AD prin organizaţiile ONU, U.E., Banca Mondială şi alte organizaţii internaţionale. Parlamentul român este foarte puţin implicat în activitatea de concepere şi realizare a politicii de dezvoltare române. Această politică se ghidează după valorile, principiile şi obiectivele Cooperării pentru Dezvoltare în Uniunea Europeană.

România doreşte să se implice activ în special în ţări în care propria experienţă din etapa de tranziţie să poată fi folosită în mod benefic. În anii 2012-2015, asistenţa pentru dezvoltare a României s-a concentrat mai ales pe următoarele ţări:[12]

Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Egipt, Tunisia, Libia, Irak, Palestina şi Afganistan.

România nu a devenit donator în asistenţa pentru dezvoltare abia după aderarea la U.E. Deja din timpul dictaturii lui Ceauşescu, România era un actor al asistenţei pentru dezvoltare pe relaţia cu state din Pactul de la Varşovia şi cu statele nealiniate, în special în Africa de Nord. La timpul respectiv, nu se aflau în prim-plan atât proiecte pentru dezvoltare în statele beneficiare, cât mai ales programe de burse proporţional cuprinzătoare pentru studenţi străini la facultăţi in România. Motivele pentru această asistenţă erau atunci de ordin politic şi geopolitic, având mai puţin legătură cu politica pentru dezvoltare.

În prezent, România trece de la statutul de stat beneficiar la cel de stat donator, durata acestei tranziţii neputând fi determinată. Totodată, România înregistrează deficite majore tocmai în domeniile asistenţei pentru dezvoltare promovate de guvernul român. Astfel, în zonele rurale ale României, intervenţiile specifice sunt cele din sfera politicii pentru dezvoltare, cum ar fi în domeniul dezvoltării infrastructurii şi irigaţiilor. Totodată, România nu a reuşit, nici pe departe, să atingă obiectivele ODM.[13]

Cu toate acestea, România şi-a sporit contribuţia la fondurile pentru dezvoltare de la 0.07% la 0.1% din PIB. Desigur, această pondere este cu mult mai mică faţă de cei 0,7%, reprezentând nivelul stabilit de ONU în 1970 pentru ţările industrializate. Cu toate acestea, creşterea reprezintă un semnal clar pentru poziţia României în sistemul donatorilor europeni. Până la ora actuală, puţine state au reuşit să ajungă la acest nivel, cu toate că şi-au manifestat susţinerea pentru obiectiv. Germania, de exemplu, se află la ora actuală la 0,41%.[14]

Rolul de donator este unul care trebuie învăţat. Din 2007 încoace, PNUD, spre exemplu, consiliază şi sprijină România printr-un efort financiar şi organizatoric apreciabil, pentru ca ţara să planifice, deruleze şi raporteze iniţiativele de politică pentru dezvoltare în mod transparent, eficient şi în concordanţă cu aşteptările şi cerinţele europene. România însăşi profită de această capacity building în domeniul managementului asistenţei pentru dezvoltare – atât în ministerul de externe, cât şi în multe alte ministere, instituţii şi organizaţii care activează în acest domeniu. În acelaşi timp, trebuie îmbunătăţită şi vizibilitatea asistenţei pentru dezvoltare multilaterale şi bilaterale a României, fiindcă, în acest fel, va spori efectul activităţilor de sprijinire a dezvoltării în statele partenere.

Asistenţă pentru dezvoltare? Nu aveţi voi înşivă destule probleme? Motivele pentru AD română[15]

De când este stat membru al U.E., România face parte şi din cel mai important grup de asistenţă pentru dezvoltare pe plan mondial. De atunci, România a parcurs o cale lungă de la statutul de beneficiar al asistenţei la cel de donator. Organisme publice, ONG-uri şi experţi individuali se află în poziţia unică, de a beneficia de bogata şi, în parte, dureroasa experienţă a tranziţiei, pe care o pot transmite - sub formă de experienţe şi sfaturi valoroase - altor ţări care trec prin procese asemănătoare. În toată lumea, în Asia, Africa şi în Orientul Apropiat, la fel ca în Europa de est, ţările şi statele trec prin procese de democratizare, schimbare de sistem, faze post-conflict sau, în general, faze de tranziţie – rezultatul fiind, adesea, o mare necunoscută.

România se află încă în faza consolidării democratice; dintr-o poziţie iniţială deosebit de dificilă, a reuşit să gestioneze, cu succes, una dintre cele mai stringente probleme ale teoriei tranziţiei: simultaneitatea proceselor de tranziţie politică, socială şi sistemică (eliminând cultul personalităţii dictatorial) şi, în paralel, tranziţia întregului sistem economic (de la economia planificată, mare consumatoare de resurse, nesustenabilă şi ineficientă, la o economie de piaţă durabilă, deschisă faţă de interesele sociale). România a avut deja succes în construirea instituţiilor democratice, crearea unui stat de drept modern, dezvoltarea structurilor administrative publice eficiente şi moderne şi, nu în ultimul rând, organizarea de alegeri libere şi egale, cu toate că acest proces este încă departe de a putea fi considerat încheiat. Dar ţara întruneşte cele mai bune premise, pentru ca, în calitate de partener, să facă analiza experienţei tranziţiei de pe poziţii de egalitate, pentru a pune la dispoziţia statelor partenere această experienţă a sa proprie.

Este în interesul propriu al României să aibă ţări vecine democratice şi prospere stabile. Lăsând la o parte aspectele normative, este un avantaj de ordin economic, dar şi politic, ca în regiunile învecinate să existe raporturi de stabilitate, proprii statului de drept, să fie respectate frontierele şi tratatele. În special în această regiune a Europei este mai degrabă o regulă, nu o excepţie, ca în diferitele state să trăiască minorităţi, adică membri ai naţionalităţii majoritare dintr-unul din statele vecine, ceea ce conferă o importanţă covârşitoare cooperării transfrontaliere. Având responsabilităţi în ceea ce priveşte securitatea frontierei externe a U.E. cu Republica Moldova şi Ucraina, România nu poate să facă abstracţie de problemele dezvoltării din aceste ţări.

România are raporturi istorice aparte cu Republica Moldova învecinată. Acesta este motivul pentru care Republica Moldova reprezintă un stat prioritar în cadrul asistenţei pentru dezvoltare bilaterale române. În sfera antidiscriminării, una dintre priorităţile României vizează sprijinirea condiţiilor-cadru legale şi a consolidării capacităţii (capacity building) instituţionale în procesul de creare a unui sistem de azil în Moldova. De asemenea, se acordă sprijin pentru măsurile de instaurare a unui climat al încrederii între Chişinau şi Tiraspol. Asistenţa pentru dezvoltare română urmăreşte şi sprijinirea procesului electoral, programe de integritate şi reforme administrative. Interesul general este, în acest context, promovarea participării societăţii civile la procesele decizionale. În plan regional, asistenţa pentru dezvoltare română sprijină platformele de schimburi dintre Ucraina, Republica Moldova şi alţi riverani ai regiunii Mării Negre.

În domeniul social, România a trebuit să facă faţă unor provocări enorme în anii care au urmat revoluţiei, având în vedere numărul mare de copii orfani şi situaţia catastrofală a asistenţei de stat pentru orfani, pentru minori. În gestionarea, cu succes, a acestei probleme în casele de copii şi în alte centre de îngrijire, România a făcut progrese hotărâtoare pentru promovarea drepturilor copiilor şi adolescenţilor, a legislaţiei corespunzătoare şi a măsurilor sociale şi umanitare. România a pus la dispoziţia multor ţări din Europa de est, America de Sud şi Africa această experienţă, prin intermediul unor programe bilaterale de asistenţă pentru dezvoltare, şi a creat un centru de instruire în acest sens.

Cooperarea internaţională este şi un puternic instrument de politică externă. Prin asistenţa pentru dezvoltare, România este mai bine percepută în plan internaţional, iar imaginea ţării dobândeşte valenţe pozitive. Nu în ultimul rând şi acest motiv permite abordarea tematicilor de politică pentru dezvoltare, în legătură cu care mai sunt necesare măsuri şi în ţară. România a fost angrenată în sistemul ajutorului reciproc încă din perioada colaborării internaţionale comuniste. Aceste avantaje comparative ale României sunt de interes şi pentru „marile” naţiuni donatoare dintre cele implicate în cadrul multi- şi bilateral. Totuşi, România poate să aibă un aport simţitor mai mare la sistemul asistenţei pentru dezvoltare internaţionale faţă de cel care poate fi estimat din contribuţia numerică şi financiară. În rândul donatorilor, se poate sesiza un sprijin în cadrul noii cooperări est-est între ţări care au înregistrat progrese mai mari pe calea tranziţiei faţă de alte state. Această abordare a cooperării est-est a fost dezvoltată în mare măsură de către PNUD şi a fost diseminată la diferite workshopuri internaţionale, cum ar fi cel de la Belgrad, din 2014[16]. Cu toate că nu există o strategie U.E. oficială în acest sens, abordarea regională, transfrontalieră în zona frontierei externe a U.E. vine în susţinerea conceptului de la nivelul continentului european, denumit Parteneriatul Estic.

Sunt însă mulţi experţi din ţară şi străinătate care deplâng faptul că România foloseşte încă în prea mică măsură acest avantaj comparativ. Eficienţa şi vizibilitatea asistenţei pentru dezvoltare române mai pot fi îmbunătăţite; continuă să lipsească o strategie cuprinzătoare vizând politica pentru dezvoltare, precum şi viziunile asupra dezvoltării, care să fi fost conturate transpartinic şi transinstituţional. Analiza sistematică a propriului parcurs spre democraţie, a rezultatelor obţinute, dar şi a omisiunilor şi erorilor, cât şi a domeniilor în care continuă să existe necesar de dezvoltare şi promovare, se află abia la început de drum. De asemenea, nu a fost realizată încă suficient de consecvent o analiză a propriei istorii a tranziţiei, având o bază teoretică, pentru a o putea prelua, sub formă operaţionalizabilă, în asistenţa pentru dezvoltare bilaterală română. Experţii subliniază, în mod justificat, că propria experienţă a tranziţiei poate înlesni accesul la ţările est-europene aflate în situaţii asemănătoare.

Aici se găseşte un potenţial enorm pentru consolidarea democratică şi pentru rolul pe care îl poate avea România în cooperarea est-est şi în asistenţa pentru dezvoltare internaţională. Nu în ultimul rând, astfel de analize ar facilita dialogul dintre organisme, cum sunt FPo, şi factori decizionali români, deoarece, în felul acesta, ar fi posibil ca împreună să se treacă la consolidarea tendinţelor pozitive şi contracararea evoluţiilor negative. La ora actuală, cooperarea cu România şi în domeniul identificării nivelurilor de intervenţie sociopolitice relevante din ţară continuă să depindă prea mult de rapoartele MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare) ale Comisiei Europene, cărora, până la ora actuală, România nu le poate opune decât în mică măsură analize proprii, fundamentate. Din acest punct de vedere, se poate aprecia că abordarea, în mod calificat, a chestiunilor privind promovarea dezvoltării în alte ţări contribuie şi la obţinerea unor concluzii valoroase despre propriile deficite şi propria nevoie de acţiune.

Concluzii

Aşadar, care este situaţia coabitării armonioase dintre statutul de beneficiar şi cel de donator? România este o ţară complexă şi contradictorie, cu o istorie complexă, care cu greu poate fi cuprinsă în totalitate. Aceste caracteristici se regăsesc şi în poziţionarea sa ca donator în domeniul asistenţei pentru dezvoltare: România promovează iniţiativele OAD în calitate de stat membru al U.E.; totodată, ţara asigură asistenţă pentru dezvoltare în plan bilateral. În schimb, România nu primeşte finanţări de la DAC al OCDE, cu toate că venitul mediu al ţării se află sub pragul considerat cel relevant pentru primirea de fonduri DAC. În acest scop, România are la dispoziţie resurse apreciabile ale U.E., prin fondurile structurale şi pentru agricultură – dar pe care, în parte, nu le accesează.

România are potenţial, pentru a-şi analiza istoria tranziţiei şi a pune la dispoziţia altor ţări rezultatele obţinute; dar aceasta înseamnă şi că va trebui să tematizeze şi să analizeze „petele oarbe” ale evoluţiei de până acum: moştenirea dificilă a politicii şi sistemului Securităţii din perioada lui Ceauşescu, o pedagogie şi un sistem educaţional slab promotor al democraţiei, o asistenţă medicală deficitară şi costisitoare, distanţa dintre clasa politică şi populaţie. În comunitatea celor implicaţi în dezvoltare, lucrurile se petrec cam aşa: tinerii care lucrează într-un proiect al ministerului de externe din România şi se ocupă, de exemplu, de incluziunea minorităţilor etnice şi reprezentarea lor parlamentară în Uganda, vor contribui, în mod evident, cu experienţa lor din România – ei înşişi putând reveni, apoi, cu eventuale întrebări critice.

Pentru activitatea de proiect a FPo în România, temele din sfera asistenţei pentru dezvoltare română pot oferi puncte de legătură interesante, care să sprijine conceptual localizarea şi orientarea măsurilor din cadrul proiectelor în România. Fiindcă în acest domeniu supraordonat, cel al consolidării coabitării democratice şi al dezvoltării culturii civice, România mai are nevoie de sprijin extern.

||   Daniel Seiberling

Colaborator în străinătate - Ucraina, România, Republica Moldova

OBSERVAŢII


[1]     Pentru alte date statistice cu privire la AOD a statului român, a se vedea: Alexandru, Monica / Bălan, Luminiţa (2014): Raportul naţional privind asistenţa oficială pentru dezvoltare acordată de România în anul 2013, URL http:// www.aod.ro/resurse/Raport%20UNDP%202015_ENGLEZA_5%20februarie_WEB_mare.pdf [11.08.2015].

[2]       Ibid. p. 15.

[3]       OCDE (OECD) – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică; CAD (DAC) – Comitetul Asistenţă pentru Dezvoltare din cadrul OCDE; PNUD (UNDP) – Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare; ODM (MDGs) – Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului; ODD (SDGs) – Obiectivele de dezvoltare durabilă.

[4]       Interesant mai este în cadrul acestor consideraţii şi faptul că România se încadrează la categoria ţărilor în curs de dezvoltare. Pornind de la situaţia economică, Banca Mondială încadrează ţara la categoria ţărilor cu venituri mediu-superioare („upper middle income country“). Această treaptă porneşte de la 4.126 şi ajunge la 12.735 USD, România aflându-se actualemnte la nivelul de 9.370 USD. Pe de altă parte, România nu este aptă pentru AOD, adică nu se află pe lista CAD, elaborate de OCDE. A se vedea Banca Mondială (2015). Statistica ţărilor, resp. România, situaţia în: 2014; URL http://data.world bank.org/country/romania#cp_wdi [11.08.2015];
OECD (2014): DAC List of ODA Recipients, URL
http://www.oecd.org/dac/stats/documentupload/DAC%20List%20of%20ODA%20Recipients%202014%20final.pdf [11.08.2015].

[5]       GIZ – Gesellschaft für Internationale Zusammenarbeit (Societatea Germană pentru Cooperare Internaţională); DPDI (DFID) – Departamentul pentru Dezvoltare Internaţională; MED (DANIDA) – Ministerul de Externe al Danemarcei; ASCID (SIDA) – Agenţia Suedeză pentru Dezvoltare şi Cooperare Internaţională.

[6]       A se vedea Dr. Brusis, Martin (2014): BTI Regionalbericht /raport regional/ 2014 Ostmittel-und Südosteuropa, p. 3, URL http://www.bti-project.org/uploads/tx_itao_download/ BTI_2014_Regionalbericht_Ostmittel-_und_Suedosteu ropa_01.pdf [11.08.2015].

[7]       A se vedea Offe, Claus (2003): Demokratisierung der Demokratie /Democratizarea democraţiei/, Campus Verlag.

[8]       A se vedea Merkel, Wolfgang (2007): Gegen alle Theorie? Die Konsolidierung der Demokratie in Ostmitteleuropa /Împotriva oricărei teorii? Consolidarea democraţiei în Europa central-estică/, Politische Vierteljahresschrift, Volume 48, ed. 3, p. 416 ş.urm., URL https://www.wzb.eu/sites/default/files/ personen/merkel.wolfgang.289/merkel_pvs_3_48.pdf [11.08.2015].

[9]       A se vedea Germany Trade & Invest (2015): Wirtschaftstrends Rumänien 2015 /Tendinţe economice România/.

[10]     A se vedea Konzett, Eva (2014) Standpauke für Rumänien, URL http://wirtschaftsblatt.at/archiv/printimport/381 7422/print.do [25.08.2015].

[11]     Cu privire la diferitele organizaţii din domeniul AD române - a se vedea Alexandru/Bălan (2014): p. 14 ş.urm.

[12]     A se vedea Ministerul afacerilor externe, România (2015): portalul Unităţii Asistenţă pentru Dezvoltare a Ministerului afacerilor externe al României, URL http://www.aod.ro/ cadrul-strategic.html [25.08.2015].

[13]     A se vedea PNUD (2010): Raportul privind progresele ODM România 2010, URL http://www.undp.ro/download/MDGR_Re port_2010.pdf [11.08.2015].

[14]     A se vedea Guvernul federal (2015): Das Entwicklungsjahr 2015 /ANul de dezvoltare 2015/, URL http://www.bundesregierung.de/Content/DE/Statische Seiten/Breg/Entwicklungspolitik/0-Buehne/ 2015-25-06-entwicklungsjahr-2015.html [11.08.2015].

[15]     A se vedea Ministerul afacerilor externe (2013): Raportul naţional privind asistenţa oficială pentru dezvoltare acordată de România în anul 2012, URL http://www.aod.ro/resurse/RAPORT%20 ODA%202012_EN.pdf [11.08.2015]; Global Focus (2015): Romania as an International Donor /România ca donator internaţional/, URL http:// de.scribd.com/doc/256029213/Global-Focus-Bulletin-Romania-as-an-International-Donor#scribd [11.08.2015].

[16]     A se vedea Z. Ewa (2014): UNDP workshop on advancing East-East cooperation /Workshop PNUD privind stimularea cooperării est-est/, URL https://prezi.com/qugqaf1z7 g0i/undp-workshop-on-advancing-east-east-coopera tion-15-16-april-2014-belgrade-serbia/ [25.08.2015].

Filtre arhiva