TRANSCRIPT DEZBATERE:

Felicit Institutul de Studii Populare și Fundația Hanns Seidel pentru această inițiativă, pentru deschiderea acestui ciclu de conferințe despre revizuirea constituției. Cred că ar fi bine ca asemenea dezbateri să fie multiplicate în societatea românească, să existe cât mai multe din toate perspectivele posibile, pentru că dacă vorbim despe legea fundamentală a României, important ar fi să constituie într-adevăr un vehicul mai bun pentru națiunea română și voi reveni mai încolo asupra acestui aspect.

Vă rog să-mi îngăduiți să fac mai întâi o introducere legată de premizele acestei dezbateri și mai ales de prezența mea aici. Prima precizare: nu exprim un punct de vedere de partid, exprim punctul meu de vedere și atât. De altfel, cum ați observat, în ultima perioadă m-am retras din politica partizană și ca urmare mă simt mult mai liber, nu sunt încorsetat și pot să exprim opinia mea, indiferent dacă aceasta coincide sau nu cu opinia partidului. Asta nu înseamnă că retras din politica partizană nu știu că fiecare cetățean are datoria să facă politică. În continuare singura politică pe care o fac este politica pe care trebuie să o facă orice cetățean din România. Și eu cred că România va fi puternică atunci când fiecare cetățean va face politică, își va asuma condiția de cetățean și va participa la jocul politic. Am spus-o de multe ori: o țară puternică este aceea în care nu oamenii politici sunt puternici, o țară puternică este aceea în care sunt puternici cetățenii. Ro din păcate este o țară cu cet slabi.

A doua precizare, care e legată de prima: ar fi bine ca întreaga dezbatere privind revizuirea constituției să fie scoasă de sub semnul partizanatului politic. Îmi veți spune că asta este o imposibilitate, pentru că revizuriea se face de Parlament, iar Parlamentul în mod firesc este compus din reprezentanții partidelor. Așa este, poate că este o cerință utopică să scoatem această dezbatere despre constituție de sub această apăsare a partizanatului de partid, dar dacă nu o vom face finalul nu va fi fericit. Cât de optimist sunt în această privință o să vă spun la sfârșit.

A treia precizare: de ce e necesară revizuirea constituției? E simplu: cum spunea mai devreme dl. XX, o constituție practic nu e doar o sumă de reguli, este codul genetic al structurii instituționale a unei națiuni. Iar structura instituțională a unei națiuni este coloana vertebrală, ea dă forță sau dă slăbiciune acelei națiuni. Din păcate, în moment de față națiunea română este o națiune slabă. De ce? Pentru că structura sa instituțională este fragilă. De ce este fragilă? Pentru că acest cod genetic din care se naște structura instituțională a unei națiuni, legea fundamentală, constituția, nu este expresia unei concepții coerente privind modul de constituire a acestei structuri instituționale. De altfel cred că nu e nevoie să argumentez prea mult. Dacă vedem ce se întâmplă și astăzi în România, dacă rememorăm ce s-a întâmplat din 1991 și până astăzi în România, deci de când a fost adoptată această constituție până astăzi, cred că este ușor de tras concluzia, fără prea multe argumente, că structura instituțională a statului român și a națiunii române este una fragilă. Și repet: nu e vorba doar de structura instituțională a statului: constituția nu este doar codul genetic din care se naște structura statului. O lege fundamenatală are o pretenție mult mai mare. O lege fundamentală trebuie să permită nașterea unei structuri instituționale dincolo de stat și în completarea, sau mai bine zis în ceea ce este principal într-o structură instituțională. Pentru că e mult mai importantă structura instituțională, de exemplu, a sectorului privat, e mult mai importantă structura instituțională care derivă din modul în care în mod liber se asociază cetățenii, e mult mai importantă structura societății civile. În realitate, statul ar trebui să fie doar un complement al acestei structuri instituționale puternice pe care ar trebui să o aibă în ansamblul ei națiunea. Și dacă din păcate astăzi această sturctură instituțională este slabă, și dacă suntem de acord că sursa acestei fragilități este legea fundamentală, atunci înseamnă că într-adevăr trebuie revizuită legea fundamentală. Și cum am spus și altă dată, poate că noțiunea de revizuire în acest caz nici nu este suficientă. Este nevoie de o rescriere integrală a legii fundamentale. Fără îndoială că ambiția e mult prea mare, dar dacă nu ne vom propune această ambiție, vom avea în final aceeași incoerență instituțională. Iar România are nevoie de forță, de putere în această perioadă pentru că, așa cum observăm cu toții, lumea trece printr-un moment de răscruce. Noi avem ușurința de a spune foarte des că trecem printr-un moment de răscruce, dar acum chiar cred că trecem printr-un moment de răscruce din două puncte de vedere. Structura în care suntem integrați, UE, nu se simte prea bine, ea însăși dă dovadă de slăbiciune, ea însăși își arată fragilitatea, și din acest punct de vedere șansele UE de a intra într-o confruntare serioadă, din care să câștige, cu celelalte centre de putere din lume sunt destul de mici dacă însăși Uniunea Europeană nu va trece printr-un proces serios de transformare instituțională. Dar pe de altă parte, România fiind parte, fiind membru în această Uniune, are două mari riscuri. Primul mare risc: din cauza structurii sale instituționale să nu conteze în cadrul Uniunii Europene, să se piardă, să se dizvole, să nu mai aibă un cuvânt de spus. Și în al doilea rând există riscul ca această reformă a Uniunii Europene, dacă se va face, să nu țănă cont de poziția României și să nu avem posibilitatea să ne reprezentăm interesele naționale în acest proces de reformare a Uniunii Europene. Și dacă noi înșine în România nu vom crea o structură instituțională puternică, dacă nu vom arăta că această națiune este o națiune puternică, evident că nu vom reuși să convingem pe alții în acest proces foarte complicat de reașezare a Uniunii Europene și de reașezare a lumii, să convingem că noi avem și că trebuie să se țină seama de interesele noastre.

Și dacă vorbim de această rescriere a Constituției, cred că ea ar trebui să permită un desen instituțional, repet, nu numai al statului, al întregii națiuni române, în toate componentele ei, un desen instituțional care să se constituie într-un spațiu de libertate, de siguranță, de dreptate, de prosperitate pentru cei mai importanță actori ai jocului politic, pentru cei mai importanți membri ai comunității, cetățenii români.

A patra precizare pe care vreau s-o fac se referă la experiența pe care o am în domeniul revizuirii constituției. Am fost în anul 2001-2002-2003 vicepreședintele comisiei parlamentare pentru revizuirea constituției și atunci am fost puși în fața unei opțiuni importante, și anume amendăm, cârpim pe ici pe colo legea fundamentală dau putem într-adevăr să o schimbăm din temelii. Partizanatul politic de care vorbeam mai devreme și care este indezirabil într-un asemenea proces de reconfigurare instituțională a împiedicat însă realizarea unei ambiții prea mri, n-a fost posibil în nici un caz să schimbăm din temelii constituția atunci, am putut să facem doar câteva ajustări. Unele dintre ele binevenite. Dacă fac un inventar, cred că cele mai importante aspecte care s-au făcut, trei ar fi următoarele. S-a consacrat principiul separației pu în stat. Cum bine știți, în 91 redactorii legii fundamentale au ezitat să recunoască acest principiu ca temelie a organizării statale și vom vedea mai departe că nici în 2003 nu am dus până la capăt această idee. În al doilea rând am înscris în Constituție ideea garantării proprietății private. În al treilea rând s-au făcut ajustări importante în legătură cu unele drepturi ale omului. În al patrulea rând s-a încercat, dar din păcate a fost doar o încercare, diferențierea competențelor Camerei Deputaților și Senatului. Cum bine știți, în forma din 1991 legea fundamentală prevedea aceleași atribuții și pentru Camera Deputaților, și pentru Senat. Erau două corpuri legiuitoare cu aceleași atribuții, pur și simplu era o dublare a procesului legislativ, nici o diferențiere de competențe sub aspectul acesta. În 2003, de bine de rău, s-a încercat o diferențiere funcțională. De ce spun că nu s-a mers până la capăt? Pentru că ambele camere și-au păstrat funcția legiuitoare, numai că în privința unor legi o cameră a fost declarată cameră decizională, în alte domenii legislative cealaltă cameră a fost declarată cameră decizională. Dar funcția legislativă este funcția principală a ambelor camere. Ori, sistemul bicameral, cum știți, la originea lui nu a avut o asemenea concepție, nu s-a imaginat sistemul bicameral pentru a avea două corpuri legiuitoare care fac același lucru. Și în sfârșit, ceea ce s-a făcut foarte bine în 2003 a fost amendarea textului din legea fundamentală care prevedea că deși Curtea Constituțională declară o lege ca fiind contrară legii fundamentale, totuși Parlamentul, cu o majoritate de două treimi, putea să adopte legea respectivă. S-a revizuit această prevedere din Constituție și s-a spus că dacă o lege este declarată neconstituțională, așa rămâne, tot ce mai poate să facă Parlamentul este să o pună de acord cu Constituția. Și a fost firească o asemenea soluție pentru că oricât de puternică ar fi o majoritate, și dacă e vorba de unanimitate, dacă o lege încalcă cea mai importantă regulă de joc, Constituția, nu ar cum să fie validată prin faptul că o majoritate sau chiar o unanimitate parlamentară spune că este validă. Nu se poate transforma în adevăr ceea ce este neadevăr, indiferent de forța unei majorități, indiferent dacă e vorba de unanimitate. Dar cam aici s-au oprit lucrurile bune făcute în anul 2003. Nu am reușit să schimbăm din temelii legea fundamentală și mai ales, nu am reușit să identificăm atunci foarte bine care este sursa răului și nici până astăzi se pare că nu suntem foarte conștienți de această sursă a răului din legea fundamentală. Mă grăbesc însă să spun că nu e vorba doar de sursa răului din Constituția românească. Este vorba despre sursa răului din mai toate constituțiile europene, și oricât de bine ar funcționa Constituția germană, și ea are aceeași sursă a răului de care vreau să vă vorbesc în continuare.

Când a fost imaginată această structură instituțională a democrației constituționale, în partea a doua a secolului al XVIII-lea, spre sfârșitul ei, spre sfârșitul acestui veac, ideea de suveranitate era o idee dominantă. Și curentul anti-monarhic, în acel moment, a vrut să înlocuiască suveranitatea monarhului cu suveranitatea națiunii. Și s-a considerat că asta este o foarte mare realizare. Dar această idee nu a fost, în acel moment, pusă în relație cu alte două idei care sunt foarte importante și care trebuie să fie întotdeauna strâns legate de ideea de suveranitate: e vorba de ideea separației puterilor și, pe de altă parte, de ideea legitimității. Toate constituțiile franceze, începând cu prima și până la ultima, consideră că expresia suveranității naționale este Parlamentul. De altfel, nici astăzi să știți că în teoria constituțională franceză ideea de separație a puterilor în stat nu este acceptată ca atare. Practic, din momentul Revoluției franceze și până astăzi constituționaliștii francezi vorbesc de suveranitatea națională și spun că este exprimată prin intermediul parlamentului. Pentru că Parlamentul e compus din aleșii poporului. Dar asta spune că puterea este unică, este motivul pentru care în teoria constituțională franceză nu a fost agreată, și încă nu este agreată astăzi, ideea de separație a puterilor. Dacă dacă citiți textele cele mai importante în domeniu, se evită, se ocolește ideea de separație a puterilor și se vorbește de tot felul de distribuiri ale autorităților publice și ale competențelor autorităților publice. Dar plecând de la această înțelegere a suveranității și a puterii în teoria constituțională franceză, din păcate ulterior în concepțiile socialiste și marxiste această idee a fost preluată și aș zice că a fost dusă la apogeu. Pentru că plecând de la ideea că Parlamentul este expresia suveranității naționale, practic s-a transformat majoritatea într-o sursă de reglementare și de putere infailibilă în societate, prartic în felul acesta suveranul care era inițial monarh a fost înlocuit cu un alt suveran, majoritatea, și mai departe, cum s-a văzut, aceasta a fost numai o mască pentru că acea majoritate în final nu a fost decât o minoritate foarte restrânsă care și-a instaurat propria dictatură. Totalitarismul este bazat pe această idee franceză, de la Revoluția franceză, și care a fost dusă, cum spuneam mai devreme, la apogeu.

Care este replica acestei teorii despre suveranitate? Există o singură replică serioasă, replica americană. Pentru că este singura imaginare rațională a legăturii dintre ideea de separație a ideilor, ideea de suveranitate și ideea de legitimitate. În teoria constituțională americană, și am în vedere în primul rând ceea ce au spus părinții fondatori, suveranitatea nu se exprimă numai prin puterea legiuitoare. Dacă vrem cu adevărat separația puterilor, atunci trebuie să acceptăm că fiecare dintre cele trei puteri exprimă suveranitatea națională. Și că fiecare putere este îndreptățită ca și celelalte să fie exponenta suveranității naționale: și puterea judecătorească, și puterea legiuitoare, și puterea executivă. Dar aici intervine a treia idee, de legitimitate. Pentru ca fiecare dintre cele trei puteri să exprime suveranitatea, este necesar ca fiecare dintre cele trei puteri să emane de la națiune. Prin ce? Prin alegeri. Și așa se face că în Statele Unite nu numai puterea legiuitoare este rezultatul alegerilor, ci și puterea executivă: Președintele este șeful puterii executive și este ales. O să vedem imediat ce important este acest lucru. Dar veți zice: ce se întâmplă cu puterea judecătorească? Ei bine, există state în America în care și judecătorii sunt aleși. Dacă am aplica această idee a legăturii dintre suveranitate legitimitate și separația puterilor, ar trebui într-adevăr să spunem că și judecătorii ar trebui să fie aleși. Aceasta este, din punctul de vedere al teoriei constituționale, cea mai coerentă formulare a legăturii dintre suveranitate și separația puterilor. Nu vom putea avea separația puterilor reală câtă vreme nu avem o legitimitate a celor trei puteri. Câtă vreme puterea executivă este o simplă emanație a puterii legiuitoare, nu va putea să aibă legitimitatea necesară pentru a spune că exprimă și ea suveranitatea în egală măsură ca și puterea legiuitoare. Las deocamdată la o parte situația puterii judecătorești pentru că pare exorbitantă ideea de a impune această formulă, alegerea judecătorilor, mai ales în anumite țări. Mă grăbesc să adaug că acest mod de înțelegere a raportului dintre suveranitate și separația puterilor poate să funcționeze în practică, în practica politică, în practica unei țări, evident, în măsura în care cetățenii sunt capabili să înțeleagă acest mod de distribuire a puterii. Iată de ce cultura politică este un element indispensabil pentru ca o asemenea formulă constituțională să poată să lucreze. În orice caz, ceea ce pot să observ este că în absența unei asemenea formule constituționale, asistăm la blocaje repetate ale mecanismelor statale. Nu mă refer la Germania, pentru că nemții sunt în stare să facă lucruri bune chiar și cu o lege proastă, cu o constituție care presupune că Președintele este ales de Parlament. Respectul pentru reguli este mult mai mare, și chiar dacă regulile nu sunt foarte bune, ele sunt aplicate într-un sens bun, astfel încât nu apar blocaje constituționale. Nu țin minte ca după al Doilea Război Mondial să fi fost un blocaj constituționale foarte grav, foarte serios în Germania. Dar dacă-mi amintesc ce a fost în perioada interbelică, atunci aș spune că nici acolo nu întotdeauna riscul este exclus cu totul.

Ce se întâmplă însă în țări cum este România sau cum este Italia – sau mai putem da și alte exemple? Această idee că Parlamentul este sursa suveranității, sau mai bine zic expresia suveranității, și că Parlamentul are singura îndreptățire să exprime suveranitatea face ca puterea executivă să fie tot timpul dependentă de modul în care se compun majoritățile în Parlament. Iar dacă majoritățile ar fi rezultatul alegerilor, ar fi bine. Numai că de exemplu am văzut în România în 2007 cum s-a recompus majoritățile între alegeri, ceea ce a dus la schimbarea guvernului, am văzut după aceea în 2011 parcă de două ori cum a căzut guverneul pentru că s-au recompus majoritățile în Parlament. Dacă între două alegeri s-ar păstra majoritățile constituite inițial după alegeri, am avea stabilitate politică. Și până în 2007 chiar am avut stabilitate, în sensul că între ciclurile electorale nu s-au schimbat majoritățile. Dar din 2007 începând, s-a întâmplat acest accident și de atunci accindentele s-au repetat și mi-e teamă că se vor repeta, pentru că s-a produs un precedent. E un precedent că între două alegeri parlamentarii se pot schimba cum vor ei și în funcție de ideilor lor înalte și de principiile lor, schimbă primii-miniștri și schimbă guvernele. [Nici ce s-a întâmplat în 2004 - când alianțele electorale s-au spart imediat după alegeri – nua fost în acord cu o frumoasă elaborarea constituțională]. Vreau să spun că din punctul meu de vedere nu e vorba numai de o chestiune formală, modul în care scriem Constituția este foarte important pentru modul în care după aceea vor funcționa apoi instituțiile statului și mai ales, este foarte important modul în care se așează relația dintre puterea executivă, puterea legiuitoare și puterea judecătorească.

Și atunci, ce ar fi de făcut? Cunoaștem de multă vreme această oscilație în dezbaterile publice între ideea de republică parlamentară și republică prezidențială. Mie nu-mi plac aceste formule. Nu, eu aș prefera să discutăm despre elaborarea unei Constituții în care principiul separației puterilor să funcționeze în mod efectiv. Asta este problema. Pentru că aceste formule – republică prezidențială, republică parlamentară – deturnează sensurile. Aici nu este vorba de a face o republică în care Președintele să fie puternic. Nu acesta este scopul. Ai nevoie de o republică în care puterea executivă să aibă legitimitate egală cu puterea legiuitoare și prin contra-balansarea lor reciprocă, pe baza acestei egale legitimități, să permită buna funcționare a statului. Iată de ce n-aș fi deloc de acord să aibă succes de exemplu UDMR, și cine mai are ideea asta, să se aleagă Președintele de către Parlament. Pentru România o asemenea soluție ar fi dezastruoasă, pentru că tot ce face acum Parlamentul cu primul-ministru, că îl poate schimba oricând, o să facă și cu Președintele. În momentul de față o poate face urmând formule mult mai dificile, îl suspendă, urmează referendum. Dacă dacă Parlamentul îl va alege, Parlamentul îl va fi revoca, deci nu va fi niciun fel de obstacol. Vom intra atunci într-o instabilitate instituțională extraordinară. Eu cred că nu se va întâmpla lucrul acesta pentru că, așa cum am observat, nici PSD, nici PNL în realitate nu țintesc către această formulă. [Deși PSD a declarat-o, în ultimul timp nu am mai auzit nici că PNL ar merge pe formula aceasta, că mai dorește ca Președintele să fie ales de Parlament. A fost la un moment dat, dar între timp au schimbat această idee.] Din fericire nu se va realiza. Dar nu este suficient. Pentru că în prezent caracterul Președintelui este hibrid și statutul puterii executive este contradictoriu profund, pentru că avem o putere executivă scindată. Președintele deține o parte a puterii executive, foarte importantă dacă avem în vedere serviciile secrete, dacă avem în vedere că Președintele conduce apărarea, conduce politica externă. Președintele are atribuții foarte importante. Dar oricât de importante ar fi, nu are resursele. Deci are putere fără resurse, e greu să vorbești de putere fără resurse pentru că resursele sunt la buget și bugetul este la Guvern, la Primul-ministru. Ca urmare, ai o parte a puterii executive aparent importantă, dar dacă ne gândim la resurse constatăm că deși e vorba de apărare, deși e vorba de servicii secrete, deși e vorba de politică externă, în realitate puterea Președintelui este destul de firavă. Și avem pe de altă parte primul ministru care deține cea mai mare parte a puterii executive, dar care este dependent tot timpul de majoritatea din Parlament. Dacă aceasta se schimbă, și primul ministru devine slab. Prim-ministrul este puternic în primele șase luni după alegeri, sau după ce primește votul de încredere. După șase luni devine foarte slab. Alții au devenit foarte slabi după două luni, cât a ținut Răzvan Ungureanu guvernul. În Italia anilor 60, se schimbau guvernele în mod constant. Mai departe vreau să spun că dacă ne gândim să schimbăm ceva, ar trebui să schimbăm în așa fel încât să avem un șef al puterii executive foarte clar și care să ocolească sau să facă imposibile aceste permanente conflicte. Pentru că nu numai în timpul coabitării au fost conflicte între Președinte și primul ministru. În România au fost conflicte de acest gen tot timpul: nu uitați conflictul dintre Iliescu și Roman. Între Iliescu și Văcăroiu nu a fost niciun conflict, dar Văcăroiu a fost tehnocrat, a devenit om politic după ce a terminat mandatul de prim-ministru și într-adevăr atunci a fost un executant fidel al Președintelui Iliescu. După aceea între Constantinescu și Radu Vasile știți ce conflicte au fost. Chiar și între Constantinescu și Ciorbea până la urmă, deși conflitul a fost mai mult între Ciorbea și Partidul Democrat și Traian Băsescu la acel moment, dar asta e mai puțin important. Ceea ce e important este că după aceea în 2007 conflictul dintre Președinte și primul ministru a dus la schimbarea raportului din Parlament, nu s-a schimbat guvernul atunci, dar s-a schimbat majoritatea din Parlament, liberalii au făcut o majoritate ocultă cu PSD. Și nu mai spun după aceea ce s-a întâmplat în 2010-2011. Iată de ce sursa răului este chiar în Constituție și dacă nu vom scrie Constituția astfel încât astfel de blocaje să nu mai apară, să nu ne mirăm că vom rămâne în continuare un stat slab cu o națiune slabă.

Și mai departe, dacă vorbim de o rescriere a statutului tuturor celor trei puteri, nu e vorba doar de puterea executivă, e vorba și de Parlament, mi-e greu să cred că se va accepta ideea Parlamentului unicameral. Și până la urmă nu ar fi o dramă asta. Important este să realizăm o diferențiere netă între Camera Deputaților și Senat. E greu de crezut că Senatul va semna vreodată propria desființare. Numai dacă s-ar face un referendum care după schimbarea Constituției ar trebui să fie un referendum cu forță obligatorie. Dar deocamdată, cât timp referendumul este consultativ, niciodată Senatul nu va vota o revizuire a Constituției în care el să dispară. Nu e în firea lucrurilor. Dar dacă țin să se diferențieze funcțional atribuțiile Camere Deputaților și Senatului, Camera să fie corpul legiuitor și Senatul să aibă alte atribuții, nu cele legislative.

Dacă ne referim la justiție, o problemă serioasă trebuie se asemenea rezolvată aici. Tocmai caracterul hibrid al concepției care a stat la baza Constuției din 1991, și apoi la baza revizuirii din 2003, a făcut ca între judecători pe de o parte și procurori pe de altă parte să existe o zonă de confuzie. Din fericire, în 1996 și după aceea în 2003, când s-a revizuit Constituția, cel puțin nu s-a mai spus că procurorii fac parte din puterea judecătorească. Pentru că în legea de organizare judecătorească din 1992 se spunea că procurorii fac parte din puterea judecătorească. În 1997 am schimbat legea de organizare judecătorească și atunci am spus foarte clar că procurorii fac parte din autoritatea judecătorească, pentru că așa spune Constituția, și acesta este un rău din Constituție, dar că în realitate puterea judecătorească este alcătuită numai din judecători, nu și din procurori. Numai că avem acum au CSM care îi conține și pe unii și pe alții. Și important este ca în perspectivă, chiar dacă nu mergem pe soluția extermă care ar însemna să considerăm că procurorii fac parte din puterea executivă, asta ar fi soluția radicală, atunci cel puțin să le facem un corp distinct de Consiliul Superior al Magistraturii. Faptul că avem în același Consiliu și pe judecători și pe pr procurori câtă vreme procurorii constituie acuzarea, în timp ce judecătorii trebuie să constituie echilibrul între apărare și acuzare, asta înseamnă că e ceva anormal. Nu pot să stea la aceeași masă judecătorul și acuzatorul. Dacă dorim să avem un sistem al Ministerului Public autonom, nu independent și inamovibil, cum e cazul judecătorilor, dar să fie vorba despre un statut de autonomie și stabilitate, foarte bine să facem asta, îi despărțim cât putem de puterea executivă, dar atunci să existe un corp special al lor: Consiliul Procurorilor de exemplu. Acest amestec, cum am văzut și în săptămânile trecute, generează conflicte. Am fost judecător 11 ani și știu că între procuror și judecător, dincolo de relațiile amicale, funcționa, era o tensiune permanentă, pentru că atunci când dădeai o achitare procurorul se înegrea, dacă nu făcea ceva mai rău. Sunt lucruri firești, sunt funcții diferite și nu au de ce să stea împreună. Iată de ce nu ideea de a face secții separate în CSM, pentru procurori și pentru judecători, rezolvă problema, pentru că sunt și probleme care se decid în comun și am văzut ce contradicții au fost între ei recent. Blocajul CSM-ului e dat în bună măsură de această componență nefirească.

În final să răspund la întrebarea: e posibilă rescrierea Constituției astfel încât să avem o concepție coerentă reflectată într-un sistem normativ coerent, care să fie baza unei construcții instituționale coerente, care să fie premiza unei funcționări eficiente a acestor instituții și care, în felul acesta, să constituie premiza consolidării națiunii române? Dacă mă întrebați când se va întâmpla asta, vă voi spune că nu curând, pentru că din păcate procesul acesta de dezbatere a revizuirii Constituției este profund politizat în continuare. Iar oamenii politici, din păcate, sunt mult mai atenți la lupta politică de fiecare zi, sunt mult mai atenți la interesele lor de moment decât la interesele partidelor lor și decât la interesele națiunii. Deci între interesele omului politic, interesele partidului și ale națiunii, ierarhia este inversă așadar: în loc să fie în vârf interesul național, este interesul omului politic, mai presus de cel de partid. Și mai departe spun: și partidul ar trebui să înțeleagă un lucru: nu ele constituie scopul, ele sunt instrumente pentru consolidarea forței națiunii. Dacă sunt instrumente, nu trebuie să devină scop. Și din păcate foarte mulți oameni politici își organizează partidele care și cum acesta ar fi scopul. Partea proastă este că nu vom reuși să avem o lege fundamentală bună înainte de a schimba partidele. Deci convingerea mea fermă după experiențele pe care le am este că înainte de revizuirea Constituției trebuie să revizuim partidele. Dacă nu revizuim sistemul de partide și, mai ales, dacă fiecare partid nu își revizuiește propria structură instituțională în așa fel încât să promoveze principii, idei și valori, va fi imposibil să revizuim Constituția în sensul în care vorbesc, pentru că altfel vom ajunge la o cârpire, poate se va schimba pe ici pe-colo, uneori în bine, alteori în rău, dar nu vom putea vorbi de o refondare instituțională a națiunii române. Iar pericolul este extrem de grav pentru că, așa cum vă spunem înainte, și cu asta voi termina, mă întorc la ideea de început, trecem printr-un moment de răscruce. Dacă nu vom fi suficient de puternici în Uniunea Europeană ne vom dizolva în această structură și, pe de altă parte, nu vom putea participa la reforndarea Uniunii Europene pentru a-i da șanse în mare competiție globală care există astăzi. Vă mulțumesc.